Vorbeam deunăzi cu o prietenă, o gagică foarte faină, nu numai frumoasă dar și deșteaptă foc, despre problemele existențiale pe care omul și le face.
Ea se scuza pe la mine cam pentru nimic de fapt, motivând problemele ei existențiale de care trebuie să se ocupe singură, pentru că na sunt ale ei, și nenormale (?)...
Problemele existențiale despre care este vorba, nu sunt de fapt nici probleme și nici existențiale. Ci sunt de fapt doar niște întrebări pe care și le pune orice persoană cu bun simț (sau cel puțin ar trebui să și le pună), de câteva ori pe zi sau hai doar de câteva ori în lună, sau an – vorbind despre celelalte persoane.
M-a lăsat pe gânduri pentru următoarele zile.
De ce? Pentru că sinceră să fiu, rar întâlnești în ziua de azi persoane care își pun astfel de întrebări, despre anumite roluri și reguli sociale. Acele reguli de care avem nevoie ca să putem coexista în liniște și armonie. Acele reguli pe care se pare că majoritatea dintre noi le-a uitat.
De obicei suntem toți prea ocupați cu noi însuși ca să ne mai facem griji de însoțitorii noștri de viață, referindu-mă aici la oamenii din jurul nostru, apropiați sau neapropiați.
Deși nu mai trebuie să luptam ca în trecut pentru a avea ceva de mâncare pe masă, nu mai stăm la sapă, și nu mai alergăm cu cuțitele în urma animalelor, cum o făceau străbunicii (substantiv cumulativ pentru toți cei ai noștri din trecut) noștri, avem totul adus între timp sub nas, nu trebuie decât să întindem mâna (și banul, bineînțeles...), trăim totuși într-o lume nebună, rapidă, neiertătoare.
Am pierdut orice legătură cu realitatea și ce e mai rău cu noi însuși. Suntem răi, narcisiști, dictatori, mincinoși, aroganți. Nu ne interesează dacă trecem peste cadavre, ca să spun așa, când ne-am pus ceva (de multe ori ceva stupid, neimportant) în cap...
Suntem pururi întârziați, facând nimicuri și ignorând faptul ca punctualitatea este o coloană importanta a societății noastre, pe care se odihnește de exemplu încrederea. Uitând ca prin nesimțire (gândind că persoana care așteaptă are tot timpul din lume) și ignoranță (nefiind empatic și negândindu-ne la alții, este pentru mine un semn de ignoranță) pierdem nu numai încredea, ci și respectul celor din jur.
Ne credem zei și vrem ca ceea ce facem și spunem să fie divinizat, chiar dacă spunem de fapt prostii și nu facem altceva decât să dam cu capul țanțoși și încăpățânați, crezând că suntem cei mai cei.
Vrem să fim luați în serios, dar ne comportăm ca niște neființe (nu vreau să folosesc aici nici un animal, pentru că o comparație nu ar fi corectă pentru sărmanul animal).
Închidem ochii și dăm mereu vina pe alții, pentru că ceilalți sunt întotdeauna vinovați de inepția și indiferența noastră. Le spunem lor că sunt toxici, urâți, nesimțiți, ignoranți, că ne strică viața, când de fapt noi suntem singurii care pot schimba ceva. Noi trebuie să ne schimbăm pe noi însuși înainte de a aștepta o schimbare de la altcineva.
Așa că da, o persoană care încă își mai face griji, și își pune înrebari "existențiale" nu e o persoană ciudată, rea sau slabă, ci o persoană curajoasă, care știe de fapt din ce (și cum) este alcătuit universul. O persoană căreia îi este foarte clar că nu e singură, și că are nevoie de semeni.
De astfel de persoane avem nevoie ca de apă în perioada în care trăim, pentru că sunt puține iar numărul lor se micșorează pe zi ce trece...
