E iadul pe pământ, creat de oameni

Mă aflu într-o ceață interminabilă, am senzația aia stupidă, pe care poate câțiva dintre voi o știu din visele cu sine însuși. Nu poți decât să te uiți cum te miști ca și când te uiți la un televizor, dar nu poți schimba nimic din cursul acțiuni.  Te uiți și vezi că ești tu, corpul tău, mâinile și picioarele tale și crezi că ai dreptul și poți să preiei controlul, dar nu, nu poți, orice s-ar întâmpla… Așa că te uiți la tine cum mergi prin ceață, fără a avea o idee în ce direcție te vei îndrepta. Plin de frustrări, tristeți, lacrimi, câteodată cu o sclipire de fericire, crezând că ai descoperit ieșirea, dar care dispare imediat, fiind înlocuită de monotonia negativității. Nu vezi decât ceață…

Dragă omule, când universul încearcă să îți spună să încetinești sau să accelerezi cu doar o atingere ușoară pe umăr, îl ignori, pentru că da suntem oameni, și doar puțini dintre noi îl ia în serios. Așa că universul încearcă în repetate rânduri să ne spună că nu avem decât o viață. Tu, eu, el și ea nu avem decât acest dar, și toți ar trebui să încercăm să-l folosim așa cum știm noi mai bine, unii mai bine ca alții.
Din păcate, universul este alcătuit din lucruri pozitive dar și negative. Poate un lucru normal. Așa că fiecare organism/ființă încearcă să facă ceea ce-i mai bine pentru ea/el.
Întrebarea mea este însă: când ne oprim sau mai bine zis, de ce nu ne oprim din vârtej atunci când știm că facem rău altora? De ce? Cum pot anumite ființe sa ajungă la acel echilibru, fiind fericite cu alegerea lor, nefăcând rău altora? În timp ce alte specimene nu se uită în stânga și în dreapta? De ce sunt aceste specimene, de multe ori, cele acceptate moral și social, în timp ce celelalte sunt considerate „slabe“? Prin ce sunt slabe? Doar prin simplul fapt că refuză să facă rău unui seamăn? Prin simplu fapt că se gândesc de două ori înainte de a (re)acționa? Prin simplul fapt că știu că nu sunt singuri în univers și nici centrul lui?

O altă întrebare, pentru cei care au renunțat să aibă o speranță sau să creadă că au ceva de spus, o voce: voi de ce vă trăiți viața în lașitate? De ce credeți că dacă nu spuneți și faceți nimic, totul va fi bine? În ce fel vă sunt familiile și/sau copii feriți de negativitate, dacă voi nu faceți nimic să opriți această negativitate? În ce fel poate un copil, crescut să își aplece capul fără rost, să ricoșeze în fața răului și negativismului?
Pe de altă parte, voi, hienelor, de ce vă creșteți copiii să treacă peste cadavre? Ce viață vor avea aceste ființe?
Cu ce vă încălzește, noaptea sau chiar și ziua în liniștea și singurătatea gândurilor voastre, faptul că ați omorât atâția oameni, sau sunteți pe cale de ai omorî (la propriu sau figurat, nu contează)? Dacă nu aveți conștiință, da ignorați mai departe, atâta timp cât mai puteți…
Dar voi ceilalți, despre care încă vreau să cred că sunteți majoritari, voi (care totuși mai aveți o conștiință), nebunii după bani și averi materiale, care nu vă vor ajuta cu nimic, în momentul în care veți sta lungiți pe patul de moarte, singuri, fără căldura și durerea familiei sau a unui prieten, pentru că nu v-ați ocupat decât de posesia materială. Vouă vă pun aceeași întrebare: cu ce vă încălzesc aceste bogății? Cu ce îi încălzesc pe urmași voștri, care se vor bucura de același sfârșit? Și de fapt, de ce îi obligați să aibă aceeași soartă?

Alerg, alerg în toate direcțiile posibile, încercând să scap de ceața asta nenorocită, care mi-a luat vederea și m-a lăsat dezorientată… Între timp nu mai simt, căzută, întinsă pe pământ decăt o amorțeală, care nu face altceva decât să ma țină țintuită… Peste tot în jurul meu doar ceață. Nu văd nimic. Nu aud nimic… Nu, nu pot să mă mișc. E frig… Nu mă pot mișca. E cald… E ceață… E umed… Arde… E iadul pe pământ, creat de oameni…