Într-o Românie în care faptul de a fi homosexual nu este nici măcar tacit ignorat ci atacat direct prin tot felul de idei care mai de care mai fantastice. Într-o Românie în care toate grozăviile pe care un copil le-a trăit, fiind el băiat sau fată, trebuie să fie ignorate, îngropate în gropi adânci, cu speranța că vor fi în fine uitate, când de fapt ele nu vor face altceva decât să iasă la iveală atunci când ne așteptăm mai puțin. Ei bine în această Românie a noastră, care de fapt în nucleul ei e încă neschimbată, Ciprian Măceșaru scrie Portbagaj -ul.
Nu vreau să vorbesc de tehnica lui narativă și nici de felul în care e alcătuit sistemul nuvelei (pentru că pentru mine această povestire nu poate fi în nici un caz roman, nu intră prin nici un element în tipologia romanului, așa cum a fost numit de mulți diletanți) ci doar de surprinderea mea la temele pe care le abordează. Teme care în societatea românească încă sunt ignorate sau măturate sub preș.
Avem anul 2014, mi-am cumpărat cartea fiind în vizită în București într-o căutare aproape disperată de autori noi să spun așa, care nu port numele de Cărtărescu și nu se ocupă direct cu critică socială. Eram în căutare de ficțiune, bineînțeles și critică socială, dar aceasta trebuia să aparțină lumei ficționale. În fine, am găsit câteva cărți una dintre ele fiind Portbagajul Măceșarului.
Am început cartea la mare pe șezlong, aruncând-o rapid după vreo 3 minute dezgustată pe măsuță, nu era ceea ce așteptasem eu, cel puțin nu pentru acel moment. Ajunsă acasă după câteva săptămâni am reluat citirea povestirii, nu mi-a luat mult să termin, fiind relativ scurtă (un element al nuvelei!). La început credeam că scriitorul nu a făcut altceva decât să aleagă teme controverse (deși cuvântul nu se potrivește în întregime ideii) pentru a-și asigura ca să spun așa succesul.
Da într-adevăr temele sunt controverse, da am avut senzația că lipsește ceva și încă am (se pare că există o continuare?), dar am citit sfârșitul și am avut într-adevăr un fel de catharsis (sfârșitul atât de nesigur reușește să lase cititorul să ia parte la formarea lui).
În fine, sper că nu am dat prea multe informații, așa încât dacă dorește cineva să citească cartea să aibă încă acel „aha!“ în timpul cititului.
Nu este o capodoperă, dar după părerea mea e un început. Dacă ar trebui să atribui puncte i-aș da două puncte din cinci (aici trebuie să precizez că nici lui Cărtărescu nu-i dau mai mult de patru puncte, asta depinde și de carte!)
